ROmania creatorilor

ROmania creatorilor

ROmania creatorilor

Cand ma gandesc la obiecte manufacturate, imi vin in minte o mie (sau chiar mai multe) de lucruri. Toate legate de copilaria mea, de familia mea.

Parintii mei provin din familii de tarani, iar daca pe mine m-ar intreba cineva ”de unde sunt?”, nu mi-ar fi simplu sa explic. As fi de la oras (conform actelor), daca n-as simti atat de profund legatura cu satul bunicilor mei, unde mi-am petrecut toate vacantele. Si as fi ”de la tara”, daca n-as simti ca n-am, totusi, absolut nimic in comun cu munca pamantului, cu crescutul ”lighioanelor”, cu precaritatea confortului si izolarea. Mai nou sunt bucuresteanca, deci dezradacinata. Ar putea sa fie asta motivul pentru care lucrurile care imi vin in minte cand ma gandesc la obiecte facute de mana unor mesteri populari sunt legate de viata de familie, de parinti, bunici, unchi si matusi. Sau poate pur si simplu, chiar daca n-as fi plecat, legatura cu obiectele din jur ar fi fost oricum una speciala… Pentru ca obiectele la care ma refer, ele insele, sunt speciale. Traiesc cu credinta ca obiectele facute de mana omului, care a stat aplecat asupra lui si a respirat asupra lui, si a asudat asupra lui – cosand, cioplind, ascutind, pictand, slefuind, tivind, crosetand, impletind, lipind – a suflat asupra lui viata, speranta, dorinte, vise, iubire. Adica tot ce a trait, sperat, gandit, plans… Sunt, astfel, lucruri care vin pe lume deja cu o viata in spate si care vin si ne vorbesc, impartasesc, imbogatesc propria noastra viata.

Cand vorbesc despre lucruri facute de mana, gandul ma duce, in primul rand, la bunica. Nu era vreo mare ”mestera” populara, dar pe vremea aia era cumva ”in fisa postului” sa-ti petreci orele de odihna din zi cosand carpete, crosetand, impletind. Femeile o faceau cu placere, animate chiar de un spirit de competitie. Mi le amintesc pe vecine cum se adunau vara la orele pranzului, cand nu mai muncea nimeni la camp, cum sedeau pe marginea santului, cu picioarele stranse langa ele si acoperite de metri patrati de etamina care se umpleau treptat de forme si culori. Peisaje simple sau antropice (vestitele scene cu ciobani la oi), motive florale decorative, natura moarta… Noi, copiii ne jucam printre ghemele femeilor, ajutam la depanatul firului de pe sculele de ata sau doar le incurcam… asa ca intr-un final ni se punea acul in mana si deveneam initiati! Imi placea sa stau cu femeile pe sant, sa le ascult povestile si sa invat sa fac punctul in cruce. Carpetele isi gaseau apoi loc pe peretii caselor, infrumusetandu-i sau, cel putin, ajutand la pastrarea caldurii locuintei… Cum modelele ”circulau” de la o vecina la alta, oriunde mergeai in vizita prin sat, gaseai modelul cunoscut si asta facea ca locul sa-ti devina brusc familiar… Erai acasa in orice casa…

Alte lucruri facute de mana ale bunicii pe care mi le amintesc au fost ciorapii impletiti cu vreo 5-6 andrele si veste groase de care nu ma desparteam iarna (erau ani fara caldura in case sau scoli). Ambele din lana din productia proprie, pentru ca avea bunica in gospodarie si cateva oi, doar cat sa asigure nevoile gospodariei proprii…

Imi amintesc, de asemenea, de ”capataiele” pe care le punea bunica pe pat, la perete. Erau perne lunguiete ca forma, umplute cu fan si cu fetele tesute din lana colorata, cu modele decorative de o frumusete uimitoare. Obisnuiam sa urmaresc cu degetul cate un fir, sa-i descopar ”traseul” printre suratele de alte culori. Capataiele erau primite de bunica zestre de la bunica ei. Tesuse batrana nu doar o fata de perna, ci si vise si sperante pentru o viata frumoasa pentru nepoata ei.

Asemeni bunicii ei, si bunica mea imi pregatise trusoul de nunta. In vremurile pe care le cunoscuse ea, evenimentele (previzibile) de viata erau pregatite din timp, asa ca inainte sa plec la facultate erau gata in ”camera buna” perne cu fete brodate si umplute cu fulgi de gasca, plapuma de lana facuta de plapumareasa din sat, cearceaf cu margini crosetate cu model in colturi.

O amintire frumoasa pastrez si velintelor tesute de mana de inaintasele mele. Si ele faceau parte, de regula, din trusoul unei tinere fete care viza (daca nu ea, atunci parintii) sa se marite. Le gaseai pe pat in orice casa din sat, si chiar si in apartamentele de la oras. Era corespondentul cuverturii, o tesatura din fir gros de lana, intr-o culoare sau doua, rezistenta si calduroasa.

Vremurile s-au schimbat mult, industrializarea, globalizarea si consumismul au modelat traditiile, gusturile si obiectele in sine. Au aparut cerinte noi, obiecte noi, metode de realizare noi. Acestea nu mai tin neaparat de traditie, dar raman in sfera lucrului facut de mana, creat si personalizat dupa simtamintele creatorului si fantezia utilizatorului…

Multe obiecte manufacturate si traditii fac in continuare parte din viata noastra. Poate nici nu le observam, pentru ca ne sunt atat de familiare! De exemplu, este remarcabil felul in care ia, camasa populara romaneasca, piesa traditionala de vestimentatie feminina, a intrat in moda urbana si reuseste sa retina atentia de multa vreme unor creatori de moda celebri. E suficient sa te uiti pe strada, la numarul mare de femei care poarta ii cusute de mana si sa intelegi ca dincolo de tendintele stabilite de vreo casa de moda, femeia moderna obisnuita rezoneaza inca puternic cu traditia. Si nu pot sa nu mentionez minunatiile de bijuterii handmade care ne mangaie vanitatea prin caracterul lor unic si special.

Destinul obiectelor traditionale este in prezent influentat si de oportunitatile care s-au deschis in vremurile noastre pentru a calatori pe alte meleaguri. Cei mai multi oameni cand merg intr-o tara straina, cauta invariabil sa cunoasca aspectele traditionale ale vietii din locurile vizitate, pentru ca stiu ca acestea le faciliteaza accesul mai rapid (concediile nu tin o vesnicie, deh!) si mai profund la esenta poporul respectiv. In acelasi timp, transformam obiectele respective in ”ancore” pentru amintirile noastre, pentru povestile noastre de viata.

Am remarcat cu bucurie multitudinea de targuri organizate in prezent cu prilejul sarbatorilor (pe care orice femeie trebuie sa le viziteze daca isi doreste ceva special pentru tinuta sa), la paginile de facebook dedicate si la comunitatile create online in jurul unor subiecte din domeniu, la atelierele dedicate revigorarii si mentinerii unor mestesuguri, toate cu zeci si mii de vizitatori, participanti, utilizatori, membrii sau cum s-or numi ei, in functie de mediul utilizat pentru manifestarea spiritului creator sau doar pentru manifestarea admiratiei pentru obiectele manufacturate si pentru manufacturierii care le aduc in viata noastra. Mi se pare remarcabil si de foarte bun augur faptul ca spiritul creator al neamului meu continua sa fie prezent, ancorat in realitate si in pas cu tehnologia, ducand mai departe traditii, adaptandu-le, creandu-le, iubindu-le. Pentru ca aceste traditii fac parte din noi, din ROmania creatorilor de frumos!

Am avut o viata normala, nu am trait intr-un muzeu de arta populara. Si nici nu am deprins prea mult din mestesugul bunicii, care mi-a pus acul si andreaua si croseta in mana. (Stiu doar cat sa fi putut impleti primului meu iubit un fular cu mana mea.) Insa persoanele pricepute si obiectele care le-au iesit din mana mi-au deschis ochii si inima asupra unei lumi extrem de frumoase, asupra unor posibilitati – cred – nelimitate de exprimare artistica pe care o recunosc la creatorii din jur si o apreciez nemasurat. Respect!

%d blogeri au apreciat: